Batalionul de Garda Regala

Din 1931 a devenit independentă, sub denumirea de Garda Palatului, ataşată administrativ Regimentului de Escortă Regală. Până la finele acestui an Garda Palatului a ajuns să fie constituită din 2 companii.

Prin I. D. R. 3097/4 septembrie 1935 Garda Palatului s-a mărit la 4 companii (758 oameni), primind denumirea de Batalionul de Gardă a Palatului.
Până în 1936 recrutarea şi instrucţia se facea prin unităţile de Jandarmi şi Grăniceri, apoi a devenit autonom şi din acest punct de vedere. Recruţii trebuiau să fie ţărani şi erau admişi şi apartenenşi ai minorităţii etnice germane, iar cadrele erau alese dintre fruntaşii promoţiilor de ofiţeri şi subofiţeri. Stagiul militar, de 3 ani, era cel mai lung din armata română, ca şi la grăniceri, jandarmi şi marină). Instructia de luptă era mai intensă decât la trupele operative. Compozitia era de: comandă, 4 companii de puşcaşi, o companie de armament greu (mitraliere şi mortiere), un pluton de depozit şi o sectie de transmisiuni, ultramodernă; în 1941 s-a adaugat un pluton de pionieri. Batalionul acoperea, între altele, câte 13 posturi de santinelă la Palatul Regal şi la Castelul Peleş. 

La această unitate şi-a efectuat regele Mihai I, când era încă Mare Voievod de Alba Iulia, o parte a serviciului militar, obţinând gradele de caporal, sergent şi apoi locotenent, după ce ajunsese sublocotenent şi depusese jurământul la Batalionul 1 Vânători de Munte de la Sinaia.

În septembrie 1940, după abdicarea Regelui Carol II, un detaşament al Batalionului de Gardă a Palatului l-a escortat până la ieşirea din ţară, având numeroase schimburi de focuri cu grupări legionare care au atacat trenul regal.

La 15 august 1941 denumirea unităţii s-a schimbat în Batalionul de Gardă Regală. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, prin concentrarea rezerviştilor, s-a constituit un Batalion Operativ al Batalionului de Gardă Regală, care însă nu a apucat să fie trimis pe front. Din acest motiv, numeroşi membri ai batalionului au cerut transferul la unităţi operative, reuşind astfel să se evidenţieze, dând măsura pregătirii lor pe front la unităţi de vânători de munte, infanterie si grăniceri. În 23 august 1944, în timpul atacului german care a distrus o aripă a Palatului Regal, au murit 1 ofiţer şi 13 trupa, iar 2 ofiţeri, 3 subofiţeri şi 20 de soldaţi au fost răniţi. La 30 decembrie 1947, odată cu exilarea regelui Mihai I. de către ocupantul sovietic,  Batalionul de Gardă Regală a fost desfiinţat.

> Compania de Jandarmi Bucureşti s-a format sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în perioada de constituire a Armatei Române din cele ale Principatelor Munteniei si Moldovei. Jandarmeria Româna se infiinţeaza pe nucleul jandarmilor călări şi pedeştri utilizaţi ca unităţi de
pază teritorială în Moldova, prin Legea Puterii Armate din noiembrie 1864. Se stabileau Jandarmeriei următoarele misiuni: privegherea siguranţei publice, ţinerea unei bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. Se prevedea ca Jandarmeria să execute un serviciu ordinar, zilnic, pe baza regulamentelor sale, şi un serviciu extraordinar, la solicitarea autorităţilor, inclusiv constituirea de subunităţi mobile. Jandarmeria era subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente, pentru tot ce se raporta la
disciplină, comandament şi instrucţia militară a trupei. Ea se mai afla sub ordinele ministrului de Justiţie şi ale ministrului Public, pentru sarcinile de poliţie.

Companiile erau la Bucureşti şi Iaşi, având atribuţii de siguranţă, gardă şi ordine publică în cele două cele mai importante oraşe ale ţării. Escadroanele de jandarmi călări erau câte două în oraşe, iar celelalte trei erau detaşate în judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. 

Tulburările sociale sângeroase din anul 1907 au pus într-o situaţie grea instituţiile de menţinere a ordinii interne, şi chiar militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878.

Cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913), Jandarmeria Româna a acţionat ca o forţă a Sistemului Naţional de Apărare, alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

În Campania anului 1916 Jandarmeria a asigurat poliţia frontului marilor unităţi române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei, precum şi organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. În timpul retragerii, suplimentar, jandarmii au participat la acţiunile de luptă. În vara anului 1917 trupele de jandarmi aveau să înscrie pagini de eroism, alături de armata româna, în marile bătălii desfăşurate. La 1iulie 1918 armata se demobilizează, dar la decretarea, în octombrie 1918, a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la desfăşurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale şi a măsurilor pentru menţinerea ordinii şi liniştii în ţară. Armata româna a reluat lupta pentru eliberarea întregului teritoriu naţional, iar Jandarmeria a instaurat ordinea şi liniştea, creând companii de poliţie în judeţele eliberate.

După intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941, trupele de jandarmi din interior au avut misiuni specifice pentru starea respectivă: combaterea acţiunilor teroriste; paza unor obiective economice importante; întărirea măsurilor de ordine internă, contracararea acţiunilor de desant şi a paraşutiştilor. De multe ori, din cauza situaţiilor locale, trupa şi ofiţerii jandarmi au luptat în prima linie alături de infanterişti.

După data de 23 august 1944, Jandarmeria a trecut la executarea misiunilor specifice în condiţiile noii situaţii operative, luptând cu arma în mâna. Posturile de jandarmi din jurul Capitalei, integrate în dispozitivele de apărare a unităţilor militare, au constituit pichete de luptă. Cele mai înverşunate lupte s-au dus în comunele Băneasa, Rahova, Militari, bariera Rahova, posturile de jandarmi opunând o dârza rezistenţă. Jandarmeria şi-a adus o contribuţie notabilă şi în etapa a doua a participării României la cel de-al doilea război mondial, după desprinderea României de Axă şi trecerea de partea Naţiunilor Unite, prin participarea în continuare la operaţiile pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest şi la cele din Ungaria, Cehia, Slovacia şi Austria.  

> Uniforma stabilită pentru jandarmii pedeştri, prin Înaltul Ordin de Zi nr.1809 pe 14/26 decembrie 1864, era compusă din:   

– Calpac din blană de urs, având în faţă un soare din metal alb, precum cel al lăncierilor, şi un pampon roşu, la mare ţinută. 

– Capel de cazarm cu calota din postav roşu şi clapele albastru deschis. 

– Veston, ca al infanteriei de linie, dar de culoare albastru deschis, cu guler, manşete şi paspoale roşii. Pe umeri se purtau epoleţi treflă din lână albă împletită, paspoalaţi cu roşu. Pe pieptul drept se purtau eghileţi albi. Nasturii şi galoanele erau albe. 

– Pantaloni drepţi, ca ai infanteriei de linie, dar de culoare albastru deschis, şi cu vipuşcă roşie. 

– Ghete negre. 

– Centură, patrontaş şi port-baionetă, după modelul general al armatei.  

Ofiţerii purtau ţinuta similară infanteriştilor, dar din material mai fin şi cu însemnele argintii.  

În anul 1868, sub domnia lui Carol I., uniforma jandarmilor pedeştri se modifică substanţial. Aceasta era compusă din:  

– Coif din toval negru, cu cifra Regelul Carol I în partea din faţă, ţui conic din alamă viziera din faţă alămită, ca şi nervura centrală, pe cefar, toate din alamă. În plus coiful are subbărbie cu solzi alămiţi, prinsă în laterale cu bumbi galbeni, puşi peste rozete tricolore. 

– Capel de cazarm albastru cu furniturile roşii şi ciucure alb.

– Veston albastru cu gulere, manşete şi paspoale roşii, însă treflele, eghileţii şi însemnele sunt galbene.

– Pantaloni gri, lungi, cu vipuşcă roşie. 

– Ghete negre. 

– Centură, cartuşieră şi port-baionetă, după modelul infanteriei de linie. 

Uniformele ofiţerilor suferă aceleaşi modificări. 

În anul 1873, uniforma jandarmilor pedeştri se modifică din nou. Acum se reintroduc însemnele albe pentru aceştia, însemnele galbene rămânând proprii numai jandamilor călări. Treflele, epoleţii cu franjuri ai ofiţerilor, însemnele de grad, eghileţii şi furniturile chipielor devin albe. Culoarea vestoanelor se închide şi ea. 

In anul 1877 se introduce un chipiu special, albastru, cu furnituri şi bandă roşie şi cu un galon alb, în V, pe părţile laterale. La marea ţinută se purta o egretă în cădere pe cozoroc de culoare albă, iar la mica ţinută de un pampon alb.

În anul 1912 uniforma jandarmilor pedeştri era următoarea:  

> Uniformele purtate de către jandarmi în timpul primului război mondial (1916-1918) erau similare celor ce fuseseră adoptate în anul 1912, de culoare verde-cenuşiu, faţă de care au suferit o serie de mici modificări în 1916. Ele erau compuse din următoarele elemente: 

– Capelă din postav gri cu paspoale albe;

– Cască model “Adrian”, cu cifrul regal (Ferdinand I. Suprapus peste Carol I.);

– Veston (iarnă) din postav gri, încheiat la un rând de nasturi ascunşi. Era prevăzut cu 4 clape rectangulare de buzunar, 2 la piept şi 2
laterale. Gulerul era răsfrânt, paspoalat cu alb, ornat cu petliţe din postav alb. Epoleţi din postav gri, paspoalaţi cu alb. Pe epoletul drept era fixat un suport cilindric, din stofă, care menţinea pe umăr cureaua armei;

– Veston (vară) din doc verde-cenusiu, cu buzunare aplicate, cu burduf – 2 la piept si 2 laterale, înclinate

– Eghileţi albi împleţiţi, purtaţi pe partea dreaptă a pieptului;

– Pantaloni din postav gri, cu vipuşcă alba;

– Manta din postav gri, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi din metal oxidat. Era prevăzută cu două capace rectangulare de buzunar,
laterale, dispuse orizontal. Gulerul şi manşetele erau răsfrânte. Gulerul era paspoalat cu alb si avea petliţe albe, iar epoleţii aveau paspoal alb. Pe epoletul drept era fixat un suport cilindric pentru armă, ca şi la veston. La spate, mantaua avea două capace de buzunar false, dispuse vertical, paspoalate cu alb, fixate cu câte doi nasturi metalici, unite la partea superioară printr-o martingală paspoalată cu alb;

– Moletiere din postav gri;

– Bocanci din piele neagră sau natur;

– Centură din piele neagră sau natur, cu cataramă sau pafta neagră, simplă;

– Cartuşiere din piele neagră, de formă rectangulară, fixate pe centură, frontal, de o parte şi de alta a paftalei. Opţional, se pot purta şi
cartuşiere austriece, italiene sau ruseşti din timpul primului război mondial; uneori, centura se purta cu paftaua închisă lateral sau la spate.

– Port-baionetă, din piele neagră sau natur, purtată pe şoldul stâng;

– Port-lopată din piele neagră sau natur, pentru lopata Linemann, purtată pe şoldul stâng, în spatele port-baionetei, fixând prin cureaua
inferioară teaca baionetei;

– Sac de merinde din doc natur, prevăzut cu buzunar anterior pentru bidon, purtat în bandulieră pe şoldul stâng;

– Bidon din metal, de formă alungită, purtat în buzunarul sacului de merinde. Opţional, se pot purta şi alte modele de bidoane, germane, ruseşti, austro-ungare, din timpul primului război mondial;

– Mască de gaze model românesc (1916), franceză (M-2) sau rusească (Zelinsky-Cumant);

– Raniţă de formă rectangulară, din doc impermeabilizat negru, cu curele din piele neagră. 

Însemnele de grad erau reprezentate prin galoane de bumbac galben, paspoalate cu alb, dipuse transversal pe mijlocul epoletului vestonului sau mantalei (1 galon lat pentru fruntaş, 2 galoane late pentru caporal) sau din fir auriu (1 galon lat pentru sergent, 1 galon lat şi 1 galon îngust pentru sergent-major, 2 galoane late pentru plutonier, 2 galoane late şi 1 galon îngust pentru plutonier-major).

Exista şi un grad special, pentru plutonierii majori ce nu puteau accede la gradul de ofiţer sau pentru elevii ofiţeri ce nu terminaseră cursurile şcolii, denumit ajutor de sublocotenent, ce purta o tresă în V cu vârful în sus, la capătul dinspre umăr al epoletului.

Ofiţerii purtau o uniformă similară cu a trupei, însă din material de calitate mai bună, iar buzunarele vestonului erau aplicate, cu burduf, cu clape acoladate, încheiate cu un nasture mic de uniformă, pantaloni de cizmă. În locul capelei se purta chipiul, simplu, cu o singură tresă, însemne albe, torsadă, cocardă şi cifru domnesc. În locul centurii se purta centură cu diagonală cu port-hart, port binoclu şi toc de pistol. Unii ofiţeri inferiori aveau şi carabină, pentru care se purtau cartuşiere. Gradele se indicau la epoleţi şi la chipiul de mare ţinută, ce era tare, cu toate însemnele galbene. Tot la mare ţinută gulerul vestonului era complet în culoarea armei. Gradele erau din trese inel de fir, sau din tablă cu elemente florale la mare ţinută, plasate la mijlocul epoletului, de la una la trei pentru ofiţeri inferiori. Ofiţerii superiori aveau un galon transversal pe epolet şi tot trese de la una la trei.

> Uniforma Gărzii Palatului regal, în perioada interbelică, era compusă din: coif de oţel nichelat, cu ţui, cu cifrul aurit al Regelui Carol II, din
1941 cel al Regelui Carol I, tunică albastră, pantaloni gri, cizme negre, curelărie şi mănuşi albe, petliţe albe, epoleţii ofiţerilor de culoare albă şi
eghileţi albi, spicaţi cu albastru în proporţie de 1/5. Pentru anumite ceremonii, în anii ’30, se utiliza uniforma de halebardier, cu vestă albă şi
cifrul regal pe piept.

> Uniformele purtate de către membrii Gărzii Palatului au suferit modificari în timpul celui de-al doilea război mondial (1941-1945). În anul 1941, erau compuse din următoarele elemente: 

– Capelă din postav kaki;

–  Cască model olandez; în prezenţa Familiei Regale se purta coiful cu ţui;

–  Veston din postav kaki, încheiat la un rând de nasturi ascunşi. Era prevăzut cu 2 buzunare aplicate, cu fald, cu clape rectangulare, la piept. Avea gulerul răsfrânt şi epoleţi din postav kaki;

–  Petliţe albe

–  Eghileţi albi la umărul drept

–  Mănuşi albe

–  Pantaloni din postav kaki, bufanţi sau drepţi;

–  Manta din postav kaki, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi kaki, din metal. Era prevăzută cu două capace rectangulare de buzunar, laterale, dispuse înclinat. Gulerul şi manşetele erau răsfrânte; la spate, martingala era dreaptă şi prinsă în doi nasturi de uniformă

–  Moletiere din postav kaki, se purtau cu pantalonii bufanţi (pentru infanterie);

–  Cizme din piele neagră

–  Centură din piele natur sau chinga de cânepă, cu pafta simplă sau din alamă, ornată cu o coroană;

–  Hamuri din piele albă;

–  Cartuşiere din piele albă, de formă pătrată, fixate pe centură, frontal, de o parte şi de alta a paftalei;

– Port-baionetă, din piele albă, purtată pe şoldul stâng;

Însemnele de grad erau reprezentate prin galoane de bumbac galben, paspoalate cu alb, dipuse transversal pe epoletul vestonului sau mantalei (1 galon lat pentru fruntaş, 2 galoane late pentru caporal) sau din fir auriu (1 galon lat pentru sergent, 1 galon lat şi 1 galon îngust pentru sergent-major, 2 galoane late pentru plutonier, 2 galoane late şi 1 galon îngust pentru plutonier-major, 3 galoane pentru plutonier-adjutant în unghi). 

Uniformele ofiţerilor erau din material mai fin, cu vestoane deschise la gât, cu revere şi petliţe de culoarea armei, cămaşă cu cravată, pantaloni de cizmă sau drepţi, cu vipuşcă, cizme din piele neagră, cu carâmb înalt, sau bocanci de trupă. Mănuşi „roşii” (maro). Gradele erau aceleaşi precum cele din primul război mondial, cu inele de tresă, plasate la epoleţi. Pe cap se purta caschetă (şapca); dacă se purta, în campanie, capelă sau bonetă, aceasta avea gradele dispuse în unghi în faţă sau pe clapa lateral-stânga. Centura cu diagonală era purtată numai de către ofiţeri, deşi de multe ori aceasta era disimulată pentru a nu fi identificată de către trăgătorii inamici. Tot pentru scopuri de disimulare se practica portul unui veston închis la gât, precum cel al trupei. 

> Elemente distinctive:

– insigna de 7 ani serviţi în unitate (o cunună ovală de frunze de stejar şi laur, cu 2 spade încrucişate şi o coroană regală în centru, cu esarfă, sus sau jos, cu iniţialele denumirii unităţii (BGR)

– brelocul „În Amintire”, purtat pe piept (o cruce românească emailată alb, cu cifrul încoronat al regelui în centru şi cu iniţialele BGR pe brate, atârnată cu o panglică de moir albastră, bordată cu argintiu)