 |
||||||||||
| Romanian Cavalry
|
Înfiinţarea Armatei Române moderne: La 1831 sunt create în cele două principate române primele unităţi de cavalerie modernă. Prin ultimul capitol al Regulamentelor Organice, intitulat Regulamentul Miliţiei în Ţara Românească şi Regulamentul Jandarmeriei în Moldova, s-au înfiinţat trei regimente de infanterie în Valahia şi un regiment de infanterie în Bogdania. Acestora le-au fost ataşate câte două escadroane de cavalerie fiecare. Cavaleria avea escadroane în loc de companii, şi divizioane în loc de batalioane.
Pentru Moldova, din raţiuni bugetare, nu a putut fi creat regimentul întreg, ci doar un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, ce funcţiona în comun cu infanteria. Escadronul era comandat de către un căpitan şi era împărţit pe 4 plutoane.
Pentru Ţara Românească au fost înfiinţate trei regimente de infanterie, fiecare având ataşate câte două escadroane de cavalerie, în total şase. Organizarea era similară cu cea din Moldova.
Existau şi trupele teritoriale: Dorobanţii Călări în Ţara Românească şi Slujitorii, redenumiţi Jandarmi la 1850, în Moldova.
Cavaleriştii erau înarmaţi cu lănci, pistoale cu cremene ruseşti model 1813 şi săbii drepte cu gardă înflorată cu trei viţe. În vârful lăncilor se aflau flamuri tăiate în V, ce purtau culorile principatului.
Revoluţia 1848: În deceniul 5 al secolului al XIX-lea, cavaleria s-a separat de infanterie şi a funcţionat ca armă de sine stătătoare. Între anii 1843 şi 1845, în principate a fost adoptat modelul lăncierilor sau ulanilor. Au crescut efectivele: în Moldova, s-a înfiinţat şi al doilea escadron, formându-se Divizionul de Lăncieri. În Valahia, s-au creat trei divizioane de Lăncieri, iar în anul 1855, un Regiment de Lăncieri.
Lăncierii, din punct de vedere tactic, erau consideraţi cavalerie uşoară, arma principală fiind lancea; aceasta conferea o alonjă mai mare faţă de sabie. Lăncierii, ca şi toţi cavaleriştii, erau înarmaţi şi cu săbii. Acestea erau importate în principal din Rusia; erau curbe, cu gardă simplă. În dotarea Lăncierilor intrau şi carabinele cu capsă percutantă, care au înlocui pistoalele cu cremene, fiind mai precise şi mai eficace.
Flamurile munteneşti devin tricolore, deoarece, cu un deceniu înainte, drapelul militar al Ţării Româneşti devenise tricolorul orizontal, cu roşul în partea de sus.
Unirea Principatelor: Pe calea unificării armei cavaleriei în noua Armată română, Divizionului moldovean i-au mai fost înfiinţate două escadroane şi s-a format la Iaşi Regimentul 1 Lăncieri din Moldova, cu patru escadroane. La Bucureşti s-a format Regimentul 2 Lăncieri, tot cu 4 escadroane – ele compuneau două divizioane, şi un pluton administrativ “afară din rânduri”.
Au fost reformate şi trupele teritoriale: Dorobanţii de judeţe, trupe călări, în Valahia şi Jandarmii în Moldova.
Sistemul dorobanţilor (trupe cu schimbul), a fost extins şi în Moldova – dorobanţii au fost unificaţi în trei inspectorii pe toată ţara: una la Craiova, a doua la Bucureşti şi a treia la Iaşi. Dorobanţii au ajuns în 1864 să aibă 32 de escadroane.
Jandarmilor, după ce au ajuns în 1864 la 17 companii mixte permanente, călări şi pedestre, li se reduc efectivele la câte un escadron de jandarmi călări pentru Bucureşti şi Iaşi. Aveau rol de unitate de gardă, deoarece asigurau protecţia Domnitorului în timpul deplasărilor în teritoriu. Trei escadroane de jandarmi călări sunt mutate în cele trei judeţele din sudul Basarabiei, revenite Moldovei după încheierea Războiului Crimeii – erau numiţi “Jandarmii de Basarabia”. Într-un teritoriu unde densitatea populaţiei era prea scăzută pentru a asigura schimburile dorobănţeşti, s-a optat pentru o unitate cu cadre permanente.
Armamentul era compus din lănci cu flamuri tricolore, săbii şi carabine cu capsă percutantă, armamentul cu cremene fiind scos din uz şi trimis trupelor teritoriale. Armamentul francez prima, săbiile fiind cu lamă curbă şi gardă înflorată.
Independenţa: Din 1868 cavaleria a capătat misiuni de cercetare şi hărţuire, precum şi de luptă pe jos, cu obiectivul de tăiere a liniilor de retragere sau de aprovizionare ale inamicului, prin atacuri pe flancuri la nivel de escadron – atacul frontal de masă, la nivel de regiment, este considerat ineficient în noile condiţii de înzestrare. De aceea s-a renunţat la lăncieri, în locul lor fiind înfiinţate două regimente de cavalerie uşoară, tip husari: Vânători Călări.
Unul dintre cele două regimente de vânători călări, a fost denumit Regiment de Roşiori; s-a mai înfiinţat un al treilea regiment de cavalerie, Regimentul de Călăraşi.
Inspectoriile dorobanților călări s-au desfiinţat, fiind împărţite în opt divizioane, cu câte 4 – 5 escadroane, până la un total de 30 la nivelul întregii ţări, fiecare escadron purtând numele judeţului de reşedinţă.
În 1871 vânătorii călări s-au desfiinţat, Regimentul de Călăraşi primind denumirea de Regimentul 1 Roşiori, iar Regimentul de Roşiori a devenit Regimentul 2 Roşiori. Dorobanţii călări au primit denumirea de Călăraşi. Denumirea de dorobanţi a fost dată batalioanelor de miliţii pedestre. Jandarmii de Basarabia au adoptat uniforma călăraşilor.
Legea din 1872 împărţea cavaleria în trei categorii: permanentă (roşiorii şi jandarmii călări); rezerva teritorială (călăraşii); miliţii (escadroane de cavalerie pe lângă regimentele de călăraşi şi “jandarmii de Basarabia”). În total, un regiment de roşiori avea 775 oameni şi 683 cai.
Trupa roşiorilor, făcând parte din armată permanentă, făcea serviciul sub arme timp de patru ani, fără întrerupere. Aproape o treime din această perioadă era afectată instruirii.
La Călăraşi serviciul trupei se efectua “cu schimbul”, pe câte trei ture; într-un ciclu de instrucţie, se făcea serviciul prin rotaţie câte o săptămână sub arme, trei săptămâni lăsaţi la vatră. Călăraşii executau şi serviciul de pază şi ordine publică în teritoriu. “Jandarmii de Basarabia” au fost încadraţi în Regimentul 5 Călăraşi. În escadronul “Ismail” şi-a început cariera militară viitorul mareşal ai României, Alexandru Averescu.
Conform legii de la 1872 s-a format câte un escadron de miliţii pe lângă fiecare regiment de călăraşi (“călăraşi miliţieni”), care, în caz de război, prelua rolul unităţilor teritoriale dizlocate. Cadrele ofiţereşti proveneau din rezervă.
Concentrările se făceau de două ori pe an, câte 15 zile.
Din punct de vedere operativ, unităţile de cavalerie pe frontul din sudul Dunării au acţionat la nivel de escadron, executând în principal misiuni de cercetare sau siguranţă, cu şarje rare şi de anvergură redusă (Vidin).
Armamentul consta în săbii, carabine şi lăncii. Portul carabinelor era în bandulieră pe curea, acestea atârnând cu ţeava în jos, cu punctele de prindere pe pat. Tragerea se făcea prin culisarea curelei în bandulieră. Trupa avea sabie şi carabină, iar ofiţerii purtau sabie şi revolver. Escadronul de Iaşi era dotat cu carabina Dreyse, ca întreaga cavalerie, iar escadronul de Bucureşti era dotat cu carabină americană cu repetiţie Lamson, fiind primul tip de puşcă cu repetiţie introdus în serviciul armatei române.
– Decoraţii: Cavaleriştii au obţinut în anii 1877-1878: 174 Steaua României, 50 St.Gheorghe, 6 Takovo
Întregirea: Legea puterii armate de la 31 martie 1908 stabileşte următoarea componenţă a cavaleriei:
– Regimentele 2, 3 (fost Jandarmi de Basarabia), 4 şi 5 roşiori plus 7 şi 9 călăraşi, transformate în roşiori, aveau câte patru escadroane permanente şi un pluton “afară din rânduri”. Plutonul a.r. grupa meseriaşii unităţii şi soldaţii afectaţi asigurării acestor servicii.
– Regimentele 1 şi 6 roşiori şi 10 călăraşi, transformat în roşiori, aveau câte şase escadroane permanente şi un pluton a.r.
– Regimentul 8 călăraşi, transformat în roşiori, avea 5 escadroane permanente, un escadron cu schimbul şi un pluton a.r.
– Regimentele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 11 şi 12 (acesta din urmă cu reşedinţa la Constanţa) călăraşi aveau câte patru escadroane cu schimbul şi un pluton a.r.
– Un divizion de călăraşi, nou creat la Tulcea, care era compus din trei escadroane cu schimbul şi un pluton a.r.
– Un regiment de escortă, creat din escadroanele de jandarmi călări existente, cu reşedinţa la Bucureşti.
Se menţine principiul organizării în brigăzi de cavalerie, compuse din regimente de roşiori şi călăraşi, puse în organica diviziilor zonale sau a corpurilor de armată. În anul 1913, se mai înfiinţează al 11-lea regiment de roşiori şi al 10-lea regiment de călăraşi, şi sunt create două subinspectoratele de cavalerie (I la Bucureşti şi ÎI la Iaşi), subordonate Inspectoratului Cavaleriei, pe toată armata. Cele două subinspectorate au în compunere 8 brigăzi de cavalerie formate dintr-un regiment de escortă, 11 regimente de roşiori şi 10 regimente de călăraşi.
Cavaleria a deţinut un rol important în desfăşurarea luptelor din timpul Primului Război Mondial. Fiind o armă ale cărei principale atribute erau mobilitatea şi rapiditatea, cavaleria a adăugat lupta pedestră misiunilor ei specifice.
Aceasta tinde să transforme cavaleristul într-un infanterist ce se deplasează călare, dar luptă pe jos, folosind mai mult armamentul de foc.
Armamentul de foc este purtat selectiv: cei cu lănci poartă revolvere, sistem Buescu sau Garand-Lebeau, din 1913 şi pistoale, denumite în epocă “automatice”, sistem Steyr; cei fără lănci, poartă carabine Mannlicher m.1893. Din 1910 se formează în regimentele de cavalerie şi secţii de mitraliere. Primele mitraliere introduse sunt sistem Maxim, md.1910.
Cele mai celebre au rămas cele 2 şarje de cavalerie ale românilor:
> Robăneşti / 23 noiembrie 1916:
Regimentului 9 Roşiori i se dă sarcina să şarjeze poziţiile artileriei germane de la Robăneşti pentru a îngădui retragerea trupelor româneşti. Escadronul 3, sub comanda căpitanului Alexandru Filitti, execută şarja, sprijinit de restul unităţii şi de către Regimentul 4 roşiori “Regina Maria”. Dintre cei 110 luptători ai Escadronului 3, doar 18 au supravieţuit focului nimicitor a 3 mitraliere germane şi al unui pluton de infanterie. Acţiunea cavaleriei uşoare româneşti a fost considerată totuşi un succes militar, întrucât a scos din poziţia de tragere bateria germană şi a întârziat înaintarea forţelor inamice încă 3 zile, suficient ca grosul trupelor româneşti să se retragă din încercuire.
> Prunaru / 28 noiembrie 1916:
Regimentului 2 Roşiori I se ordonă un atac de cavalerie la marginea satului Prunaru, cu scopul de a deschide drum de retragere Diviziei 18 infanterie române. Cei trei sute de cavalerişti au executat o şarjă asupra germanilor. În afara satului, zeci de inamici cad în luptă cu ostaşii români. Escadroanele îşi continuă asaltul, în timp ce mitralierele germane execută un foc încrucişat nimicitor; ostaşii români şi-au făcut scuturi din caii răpuşi de gloanţe şi au tras asupra poziţiilor adverse. Inamicul a fost surprins de atac, iar Regimentul 2 Roşiori a reuşit să creeze breşa necesară – Divizia 18 infanterie a reuşit să spargă încercuirea şi să se retragă spre Bucureşti, apărând Capitala. Din cei trei sute de oameni au fost ucişi 209 soldaţi şi 7 ofiţeri.
> Roşiori de Vede / 12 noiembrie 1916
Escadronul 3 din Regimentul 5 Roşiori s-a desfăşurat în linie şi a executat o şarjă frontală de ~ 600 m contra unei baterii de artilerie germane aflate pe dealul Rusanca. A reuşit, cu pierderi mari, să disloce inamicul din dispozitiv, facilitând astfel ieşirea din incercuire a întregii unităţi.
> Cicârci / 10 octombrie 1916
Regimentul 9 Călăraşi s-a desfăşurat în linie şi a efectuat o şarjă de front contra unor unităţi de cavalerie bulgare pe dealul Tape-Burnu, în dobrogea, obligându-le să se retragă
– Decoraţii: Dintre cele 25 de Ordine “Mihai Viteazul” conferite unor cavalerişti în timpul primului război mondial, 5 au fost acordate unor ofiţeri din Reg.5.Călăraşi, 4 celor din Reg.4.Roşiori “Regina Maria”, ulterior devenit unitate de Gardă, iar 2 celor de la Regimentul 9 Roşiori, devenit ulterior “Robăneşti” şi “Regina Elenă”.
Al Doilea Război Mondial: În anul 1940 existau 26 de regimente de cavalerie în Armata Romană: 12 regimente de roşiori, 13 de călăraşi şi Regimentul de Gardă Călare.
Era în desfăşurare procesul de motorizare a cavaleriei, prin care se intenţiona ca la fiecare brigadă, câte unul dintre cele trei regimente să devină purtat (motorizat). Înainte de începerea războiului, din cauza carenţelor de vehicule, doar trei mari unităţi au fost motorizate; acestea au format Corpul de Cavalerie al Armatei 3. Celelalte 3 au intrat în componenţa Armatei 4 şi au luat parte la bătălia de la Odessa.
Un regiment de cavalerie purtată era format din două divizioane de cavalerie. Fiecare avea câte două escadroane; trei dintre ele echipate cu 24 pusti-mitraliere şi două aruncătoare de mine cal. 60 mm (ulterior 4), iar al patrulea era escadronul de armament greu al regimentului, înzestrat cu 8 mitraliere, 4 mitraliere antiaeriene cal. 13.2 mm şi 6 tunuri antitanc cal. 37 mm. Acestea au fost înlocuite cu tunuri sovietice de captură M32 cal. 45 mm. Regimentul de cavalerie „călare” a mai primit câte un escadron de armament greu pentru fiecare divizion.
O brigadă motorizată cupindea, in afara regimentelor de cavalerie, un regiment de artilerie călăreaţă (2 divizioane fiecare cu 2 baterii de de tunuri de 75 mm), un escadron de aruncătoare de cal. 81,4 mm motorizat, un escadron antitanc şi antiaerian purtat, un escadron de mitraliere purtat, un escadron de pionieri motorizat, un escadron de transmisiuni purtat şi un escadron de cercetare motomecanizat (2 plutoane cu câte 3 tanchete R-1 fiecare, un pluton de cavalerie purtată şi un pluton de motociclişti). O astfel de brigadă era înzestrată cu 204 pusti-mitraliere ZB-30, 24 mitraliere ZB-53, 20 mitraliere antiaeriene Hotchkiss mod.1931, cal. 13,2 mm, 7 aruncătoare de mine Stokes Brandt model 1935, cal. 60 mm, 12 aruncătoare de mine Brandt model 1927/31, cal. 81,4 mm, 20 tunuri antitanc Bofors model 1936, cal. 37 mm, 16 tunuri de câmp Krupp model 1904 sau 1912, cal. 75 mm şi 6 tanchete R-1.
Pe 15 martie 1942, brigăzile de cavalerie au fost redenumite divizii, ca şi la alte categorii de armă.
Corpurile de Cavalerie aflate în Crimeea şi în Caucaz au fost întărite în primăvara anului 1943 cu armament din Germania: tancuri T-38, obuziere Skoda cal.150 mm, tunuri antitanc Pak 97/38 cal. 75 mm, tunuri antitanc Pak 38 cal. 50 mm, obuziere Skoda cal. 100 mm, pistoale-mitraliera MP 41, mitraliere MG 42, mitraliere ZB-53, aruncătoare de mine Stokes Brandt cal. 60 mm şi aruncătoare Brandt de 81,4 mm.
Legea asupra organizării forţelor armate din 28 octombrie 1943 stipula formarea a două divizii de cavalerie-instructie (Diviziile 1 şi 5). Diviziile 1, 5 şi 8 Cavalerie urmau să fie transformate mai întâi în divizii motorizate şi apoi în divizii blindate. Divizia de cavalerie blindată trebuia să fie alcătuită dintr-un regiment de cavalerie blindat (un escadron de comandă cu 6 tancuri, un escadron antitanc cu 6 tunuri de asalt şi 6 tunuri antitanc cal. 75 mm, două divizioane de tancuri cu 28 de tancuri şi 3 tunuri de asalt fiecare – 1.373 de oameni, 134 de vehicule, 79 de motociclete, 62 de tancuri şi 12 autotunuri), un regiment de cavalerie cercetare (un escadron de comandă, un escadron de armament greu, un escadron antitanc, un divizion de cavalerie cercetare şi un divizion de cavalerie purtat – 1.966 de oameni, 178 de vehicule, 138 de motociclete, 13 tancuri şi 3 autotunuri), două regimente de cavalerie purtată (un escadron de comandă, un escadron de armament greu cu 8 mitraliere, 4 mitraliere antiaeriene, 3 puşti antitanc, 6 aruncătoare de mine cal. 81,4 mm, un escadron antitanc cu 9 tunuri antitanc cal. 75 mm şi două divizioane de cavalerie purtate, fiecare cu 8 aruncătoare de mine cal. 81.4 mm şi 6 tunuri antitanc cal. 75), un regiment de artilerie motorizată şi unităţi de transmisiuni şi pionieri.
Din cauza livrărilor lente şi incomplete de armament din Germania, numai Divizia 8 cavalerie a fost transformată în divizie blindată până în 1944, dar, din cauza lipsurilor a fost redenumita Divizia 8 Cavalerie Moto. Majoritatea tancurilor şi autotunurilor au fost luate de către Wehrmacht.
Cavaleria era o armă de elită, care se conducea după deviza de pe frontispiciul Şcolii Militare de Cavalerie: “Cavaleristul, călăreţ şi cavaler”; au demonstrat mare impetuozitate şi rapiditate în acţiune. S-au acoperit de glorie pe toate fronturile, în toate fazele conflagraţiei, din Basarabia şi Bucovina prin Odesa, Crimeea, Caucaz, Kalmucia, Cuban, Stalingrad, Don şi înapoi, prin Ungaria şi Cehoslovacia, până în Austria.
Prin prevederile Armistiţiului, sovieticii au dispus desfiinţarea celor două divizii de instrucţie şi a Diviziilor 5 şi 6 Cavalerie în octombrie 1944. Desfiinţarea Diviziei 9 Cavalerie a fost impusă în 1945.
Unităţile de cavalerie care au luptat în Ungaria şi Cehoslovacia s-au confruntat cu grave carenţe de echipament şi armament; complet lipsite de cai sau camioane, au funcţionat ca unităţi de infanterie.
Rămâne memorabilă ultima şarjă, dată în noaptea de 17-18 decembrie 1944; 3 escadroane din Regimentul 1 Roşiori au şarjat pe podul dublu (rutier şi feroviar) de la Hidasnémeti, peste râul Hernád şi au nimicit puternicul dispozitiv de apărare german prin luptă descălecată. A fost o operaţiune de o incredibilă temeritate, care a paralizat adversarul. Comandanţii celor 3 escadroane au fost decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”.
– Decoraţii: Unităţi de cavalerie decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa III-a: Regimentele 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 Roşiori şi Regimentele 2, 3, 5 Călăraşi; Ordinul Mihai Viteazul clasa II-a: Regimentul 4 roşiori Gardă „Regina Maria”.
172 de ofiţeri din cavalerie au fost decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul, iar 3 au obţinut Crucea de Cavaler a Crucii de Fier germane, dintre care unul cu „frunze de stejar”.
> Uniformele Cavaleriei Române (1831)
Echiparea şi înarmarea erau identice în ambele principate române – difereau doar culorile de la flamuri şi cele distinctive la uniforme: pentru Moldova: roşul şi albastrul, iar pentru Ţara Românească galbenul şi albastrul.
Uniformele cavaleriei erau asemănătoare cu cele ale infanteriei:
– veston bleu-marin, cu gulere, epoleţi, vipuşti şi manşete roşii
– pantaloni bleu-marin cu vipuşti roşii
– ceacou cilindric mare, cu marca principatului, din alamă, în partea din faţă, o flamă din postav roşu sau galben, în funcţie de principat, terminată în ciucure ce atârna în lateral, în timp ce în cealaltă parte atârnau doi ciucuri. Ceacoul era lucrat în piele neagră, cu cozoroc în luciu negru şi subbărbie din solzi de alamă. Spre diferenţă de infanterie, cavaleria purta o leduncă (o cartuşieră în bandulieră) şi o furajeră (un şnur care se lega de piept şi de coifură), pentru a nu fi pierdută în timpul manevrelor călare.
Ofiţerii purtau uniformă similară, însă cu elemente aurii şi cu epoleţi cu gât şi colac, unde prin stele erau arătate gradele.
> Uniformele Cavaleriei Române (1848)
– “şapca lăncierilor” cu calotă din toval neagră şi trunchi de piramidă inversat, cu pereţi roşii, terminat într-un romb orizontal
– veston (mundir) civit la două rânduri de nasturi, cu plastron roşu, furajeră şi paspoale albe
– pantaloni ser cu vipuşcă roşie
– curelărie albă
– ghete din piele neagră cu pinteni de oţel.
> Uniformele Cavaleriei Române (1859)
Uniformă a fost unificată prin acordarea de cocarde tricolore şi de însemne identice
– tunică albastră cu plastron, petliţe, manşete, vipuşti roşii, însemne metalice argintii şi furajera, ciucurii epoleţilor, roşii (Regimentul 1); plastron, petliţe, manşete, vipuşti albe, însemne metalice galbene şi furajera, ciucurii epoleţilor, roşii (Regimentul 2). Din 1861, plastron, petliţe, manşete, vipuşti roşii, ca şi la Regimentul 1, dar cu însemne metalice aurii
– pantaloni albaştri cu vipuşti roşii (Regimentul 1) – albe (Regimentul 2)
– coifura cu calotă din toval neagră şi imperială (trunchi de piramidă inversat, terminat într-un romb orizontal) cu pereţi roşii (Reg.1.) sau albi (Reg.2).
Dorobanţii de judeţe:
– veston cambrat în talie, cu brandeburguri (fireturi orizontale pe piept), cu gradele la mânecă (trese în ghirlandă)
– pantaloni strâmţi, cu ghirlandă brodată în partea din faţă
– cizme scurte, tăiate oblic în partea de sus a căputei, unde se afla o broderie şi un ciucure
– căciulă din blană neagră de miel, cu flamă laterală şi ciucure.
> Uniformele Cavaleriei Române (1877)
Roşiori:
– tunică roşie, cu brandenburguri şi trefle din găitane negre
– pantaloni albi cu trefle din găitane negre la ţinuta de ceremonie şi pantaloni gri la ţinuta de campanie
– căciulă tronconică, teşită la spate, din blană de miel negru, cu fundul din postav, ce atârna pe stânga şi era în culoarea regimentului (galben “limoniu” pentru Regimentul 1 şi alb pentru Regimentul 2), ornată cu un şnur găitan de lână galbenă, pampon semi-oval galben, cocardă tricoloră şi cifra domnească în frunte. Pentru a nu se pierde căciula în timpul călăriei, se purta furajeră galbenă, legată la căciulă, cu ciucuri tricolori la capăt. Vara se acoperea cu coafă şi cefar din panză albă, iar la timp nefavorabil, cu husă din muşama neagră
– centură din fir galben, împletit şi amestecat cu fire albastre şi roşii.
– cartuşiera era neagra şi centuronul, purtat în diagonală, era alb
– mantaua din postav gri, lungă, la două rânduri de nasturi lucitori, cu însemne în culorile distinctive ale unităţii
– cizme de piele neagră, brodate la marginea superioară
Gradele se purtau la manşetele vestoanelor sau mantalelor.
Ofiţerii purtau epoleţii treflă, chipiuri maro cu bandă de culoare a regimentului pentru mica ţinută, cu gradele în inel pe calotă. Pentru mică ţinută, se purtau pantaloni gri cu vipuşcă în culoarea regimentului. Gradele se purtau la manşete cu galoane în formă de “vârf de lance” de la 1 la 3, pentru ofiţerii superiori adăugându-se un galon lat sub tresele de grad.
Călăraşi [foştii Dorobanți călări (“husarii negri”)] – precum Roşiorii, dar cu următoarele diferenţe:
– căciulă din blană de miel negru cu fundul din postav roşu, ce atârna pe stânga, cu gansă şi pampon semi-oval roşii; vara se acoperea cu coafă şi cefar din panză albă, iar la timp nefavorabil, cu husă din muşama neagră
– tunică din postav albastru (albă la tinuta de vară) cu brandeburguri roşii (găitane orizontale pe piept)
– pantalonii albi, (cenuşii la tinuta de vară) strâmţi pe pulpe, ornaţi cu trefle din şnur roşu
Jandarmii de Basarabia purtau aceeaşi uniformă şi echipament ca dorobanţii călări, dar cu însemne galbene în loc de albe.
“Călăraşii Miliţieni”: ca şi dorobanţii călări, dar cu brandeburguri (fireturile longitudinale) negre în loc de albe, şi în frunte, pe căciulă, crucea bizantină.
Jandarmii călări (uniformă de inspiraţie germană):
– vestoane bleu-marin, cu poale ridicate roşii, cu manşete, gulere şi vipuşti roşii şi epoleţi treflă, eghileţi şi însemne, albe sau galbene.
– pantaloni albi şi strâmţi
– eghileţi dubli galbeni
– mănuşi lungi din piele albă
– trefle de lână croşetată galbene în locul epoleţilor
– cizme înalte negre
– până în 1874: coif negru de piele, precum jandarmii pedeştri; apoi, coif din oţel cu ţui, cifră domnească şi agremente galbene. La ceremonie se ataşează o egretă din păr de cal alb în locul ţuiului.
În campanie, la sud de Dunăre, escadronul mixt de jandarmi călări a purtat capelul de cazarm (bleu-marin cu agremente roşii şi galbene) în locul coifului.
Ofiţerii purtau fie epoleţii treflă, fie epoleţi metalici din solzi, cu colac, franjuri şi stele de grad de culoare galbenă.
> Uniformele Cavaleriei Române (1916)
Întreaga cavalerie era dotată pentru trupă cu sabie model 1863 – este purtată la şa, conform ordonanţei din 1905. Cavaleria nu avea în dotare baionetă. Linia I. a regimentului purta şi lănci, în capătul cărora se găseau flamuri; acestea aveau, pentru roşiori, partea superioară în culoarea regimentului, iar partea inferioară roşie. Pentru călăraşi, culoarea era complet roşie.
În anul 1912, se introduc, iniţial doar ca ţinute de campanie, uniforme de o singură culoare şi croială pentru toată armata: verde-cenuşiu, cu petliţe, paspoale şi vipuşti de culoare distinctivă, iar cifra regimentară era purtată la coifură şi epoleţi.
– capela cu clape, ciocuri şi sub-barbie pentru trupă; chipiu moale pentru ofiţeri
– vestonul culoare verde-cenuşiu, ca la infanterie
– mantaua culoare verde-cenuşiu, ca la infanterie
– pantaloni de culoare gri-negru, iar din 1916, verde-cenuşiu – în timpul războiului au fost purtate ambele modele
– cizme din piele neagră, cu pinteni şi rozetă pe carâmb, în partea frontală superioară. În timpul războiului, s-au mai folosit şi bocanci înalţi cu carâmb până sub genunchi sau cu jambiere de aceleaşi dimensiuni.
– centura cu cartuşiere din piele natur
Culoarea de armă, prezentă la petliţe şi paspoale: galben – Reg. 1, alb – Reg. 2, verde – Reg. 3, albastru deschis – Reg. 4, verde deschis – Reg. 5, albastru închis – Reg. 6, maro – Reg. 7, mov – Reg. 8, roz – Reg. 9, gri – Reg. 10, cărămiziu – Reg. 11.
Călăraşii purtau aceeaşi uniformă dar culoarea distinctivă era roşul, iar petliţa era roşie cu paspoal negru.
Regimentul de Escortă purta culoarea distinctivă negrul. În plus, acesta avea în dotare coif cu ţui din metal alb cu elemente din alamă galbenă şi eghileţi galbeni.
> Uniformele Cavaleriei Române (1941)
Uniformele purtate de către cavalerişti în timpul celui de-al doilea război mondial (1941-1945) au fost adoptate în anul 1939, cu mici modificări pe parcurs. Ele erau compuse din următoarele elemente:
– Capelă din postav kaki, cu subbărbie împletită;
– Cască model olandez sau german;
– Veston din postav kaki, închis la gât, încheiat la un rând de nasturi ascunşi. Era prevăzut cu 2 buzunare aplicate, cu fald, cu clape rectangulare, la piept. Avea gulerul răsfrânt şi epoleţi din postav kaki;
– Pantaloni din postav kaki, bufanţi, de cizmă;
– Manta din postav kaki, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi kaki, din metal. Era prevăzută cu două capace rectangulare de buzunar, laterale, dispuse înclinat. Gulerul şi manşetele erau răsfrânte; la spate, martingala era dreaptă şi prinsă în doi nasturi de uniformă
– Cizme din piele neagră, cu carâmb înalt Centură din piele natur, cu pafta din alamă, simplă sau ornată cu o coroană;
– Bretele Y din piele neagră sau natur, ce susţineau centura;
– Cartuşiere din piele natur, de formă pătrată, fixate pe centură, frontal, de o parte şi de alta a paftalei;
– Port-baionetă, din piele natur, purtată pe şoldul stâng;
– Port-lopată din piele natur, pentru lopata Linemann, purtată pe şoldul stâng, în spatele port-baionetei, fixând prin curea teaca baionetei;
– Sac de merinde din doc kaki, purtat în bandulieră pe şoldul drept;
– Gamelă de formă rectangulară, din metal emailat, fixată printr-o curea pe capacul sacului de merinde. Opţional, se pot purta şi gamele de model german;
– Bidon românesc, german sau rusesc, purtat la centură, în spate;
– Mască de gaze românească (model 1932 sau 1939B), purtată într-un sac din doc kaki, sau de model german în recipient cilindric metalic, în bandulieră, pe şoldul stâng; rar s-a utilizat şi masca RSC Md.24 său model M.35, civilă
– Raniţă de formă rectangulară, din doc impermeabilizat kaki, cu curele din piele natur sau gri, pe capacul căreia se putea fixa casca de model olandez.
Însemnele de grad erau reprezentate prin galoane de bumbac galben, paspoalate cu vişiniu, dipuse transversal pe epoletul vestonului sau al mantalei (1 galon lat pentru fruntaş, 2 galoane late pentru caporal) sau din fir auriu (1 galon lat pentru sergent, 1 galon lat şi 1 galon îngust pentru sergent-major, 2 galoane late pentru plutonier, 2 galoane late şi 1 galon îngust pentru plutonier-major, 3 galoane pentru plutonier-adjutant în unghi).
Uniformele ofiţerilor erau din material mai fin, cu vestoane deschise la gât, cu revere; emblema de şapcă, paftaua de manşetă şi petliţele erau negre, cu broderie de gardă – din 1941 s-a adoptat vişiniul, culoarea generală a cavaleriei;
cămaşă cu cravată, pantaloni de cizmă, frecvent bej (neregulamentar), cizme din piele neagră, cu carâmb înalt. Mănuşi „roşii” (maro). Gradele erau indicatecu inele de tresă plasate la epoleţi. Pe cap se purta caschetă (şapca); dacă se purta, în campanie, capelă sau bonetă, aceasta avea gradele dispuse în unghi în faţă sau pe clapa lateral-stânga. Centura cu diagonală era de multe ori disimulată pentru a nu fi identificaţi ofiţerii de către trăgătorii inamici.
Elemente distinctive:
Regimentul 4 Roşiori Gardă „Regina Maria”: culoarea distinctivă albastru deschis, înlocuită în 1941 cu culoarea vişinie a întregii cavalerii; eghileţi dubli de culoare galbenă, împletiţi, prevăzuţi pentru orice unitate de gardă; cifrul Reginei Maria la epoleţi şi la şapca ofiţerilor; insigna de război în forma cifrului Reginei Maria; breloc de război, în formă de fanion emailat albastru deschis, cu cifrul Reginei Maria în centru, cu deviza „Izbândă sau Moarte” pe verso, agăţat la nasturele buzunarului stâng de la piept cu un lănţişor;
Regimentul 9 Roşiori „Robăneşti”: culoarea distinctivă roz, înlocuită în 1941 cu culoarea vişinie a întregii cavalerii; cifrul Reginei Maria la epoleţi şi la şapca ofiţerilor.
Regimentul 2 Roşiori „Prunaru”: culoarea distinctivă alb, înlocuită în 1941 cu culoarea vişinie a întregii cavalerii.
Regimentul de Gardă Călare: culoarea distinctivă negru, înlocuită în 1941 cu culoarea vişinie a întregii cavalerii; eghileţi dubli de culoare albă, împletiţi, prevăzuţi pentru orice unitate de gardă; coroana regală la epoleţi şi la şapca ofiţerilor; breloc de război, în formă de fanion emailat negru, în centru cu monogramă RGC încoronată, cu deviza „Patrie, Rege, Conducător” de la 22.VI.1941, respectiv “Regele si Patria” după 23.VIII.1944, pe verso, agăţat la nasturele buzunarului stâng de la piept cu un lănţişor; la uniforma de ceremonie: coif lucios din metal alb, cu tui şi cifrul Regelui Carol I. din metal galben; pielărie albă.