Grigore Ion, Eroul de la Grivița

[mirel]

Extrase din Ioan Georgescu-Arvutu, Sergentul Grigore Ion (Cu prilejul aniversării a 60 ani de la luarea Griviței, 30 august 1877), Ploiești, „Tipografia Românească”, 1937
   Comuna Mălăiești, din Jud Prahova, a fost sortită să vadă năsându-se în sânul ei pe cel mai vrednic soldat din războiul nostru pentru neatârnare – pe acela care a smuls primul drapel turces în asaltul de la Grivița. Sergentul Grigore Ion, simbol de vitejie națională, a văzut lumina zilei în comuna Mălăiești, acolo unde apa Vărbilăului se întâlnește cu cea a Teleajănului. Numele lui să-l trecem din generație în generație, căci din eroii de la Grivița s-au născut cei 800.000, care cu sacrificiul lor suprem, ne-au dăruit nouă România întregită. Și toată lumea trebue să știe, că hotarele acestei țări, așa cum sunt ele astăzi, nu vor putea fi păstrate decât cu sângele nostru și al urmașilor noștrii. .... Numele lui figurează cu cinste în „Memoriile Domnitorului Carol I, și nu cred că poate fi un singur român , care să nu fi reținut, că cea mai frumoasă faptă din războiul pentru neatârnare a făcut-o Grigore Ion din Mălăiești Prahova. .... Luând inițiativa de a ridica o troiță în comuna Mălăești, satul Dumbrăvești, în memoria lui Grigore Ion, este cea mai mică jerfă ce pot aduce unui consătean de-al meu. Mă simt mândru, dar totdeodată mă simt și umilit că nu pot face mai mult. Vitejia lui Grigore Ion, alături de numele lui, care va sta săpat pe lemnul acestei Sf. Cruci, vrednică este să fie arătată în câteva pagini, sortite a se împrăștia în lungul și latul țării. ---- I. Georgescu-Arvutu, Locotenent în rezervă Comandantul Subcentrul Premilitar No. 7

„Cenușa morților creează Patria”- Lamartine.

[mirel]

Grigore Ion s-a născut a trăit și a murit în satul Dumbrăvești, pendinte de com. Mălăiești, jud Prahova.  În preajma anului 1877, când Domnitorul nostru Regele Carol I, a întreprins războiul pentru neatârnare, Grigore Ion tocmai se liberase din armată și se gândea, ca și înaintașii lui, cum să-și  formeze o gospodărie în satul în care a văzut lumina zilei. Dar când țara ne cheamă lăsăm la oparte treburile  gospodărești și ne ducem să apărăm cu orice sacrificiu hotarele ei. Așa a făcut și Grigore Ion; a lăsat munca de primăvară a câmpului și  a pornit ca rezervist spre Batalionul 2 de Vânători, în garnizoana la Ploiești.  
Primăvara anului 1877 fu mult anevoiasă pentru mișcări de trupe și transporturi de materiale de tot felul. Ploi de săptămâni desfundaseră drumurile  și le făceau nepracticabile.  Calea ferată care stăbătea țara nu putu satisface de cât cu mare anevoință numeroasele cereri de transport ale ambelor armate, română și rusă. Cea mai mare parte din trupe trebuiră să parcurgă etapele pe jos, spre a lăsa căii ferate trensportarea materialului greu, a munițiunilor și diverselor aprovizionări. Plevna fu atacată de două ori de armata rusească, în zilele de 20 și 30 iulie, dar fără succes; se hotărî atunci un al treilea asalt, în care românii să formeze aripa dreaptă a armatei rusești, cu greaua sarcină de a ataca  partea de nord- est a poziției de acoperite de întăriri, între care cea mai mare era reduta de la Grivița.
Ordinea de luptă a coloanei de asalt No. 1 era următoarea. Trei companii din Batalionul 2 de Vânători mergeau împrăstiate în trăgători, iar o companie purta munițiile și proviziile. Batalionul din Regimentul 16 Dorobanți urma îndată, întocmit în coloane de companii, formând susținerea iar batalioanele din regimentele 5 de Linie și 14 Dorobanți, formau rezerva. Batalionul 2 de Vânători neavând comandant Maiorul Alexandru Candiano-Popescu – cu toate că era ofițer de cavalerie, atașat pe lângă Statul Major al Diviziei a IV-a activă- solicită onoarea de a-l comanda la asaltul redutei Grivița. Dorința i-a fost aporobată chiar în ziua asaltului, la orele 8 dimineața, iar la orele 12 fu prezentat trupei de către Colonelul Grigore Borănescu, comandantul coloanei de atac No.2.

[mirel]

Imediat după prezentare , Maiorul Candiano-Popescu ținu această însuflețită cuvântare.
„Ofițeri sub-ofițeri, caporali și soldați.
Într-o zi mare , dar zi de primejdie, am fost numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere  a șefilor mei, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi. Sunt veacuri de când Românii n-au văzut o zi mai frumoasă decât cea de astăzi; în fața noastră e dușmanul păgân, iar alături de noi avem pe Ruși, aliați ce cred în cruce ca și noi. Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vadă ca suntem vrednici de strămoșii noștri, suntem adevărați oșteni ai unei țări care luptă pentru apărarea căminelor, patriei li neatârnarea sa. De moarte să nu vă sfiiți, soldați! Pentru e o fericire de a murii astăzi, căci mă bat pentru țară, pentru lege și pentru iubitul nostru Domnitor, ce este înnalta și eroica noastră căpetenie. Să nu vă sfiiți de moarte soldați, căci ursita a scris pe fiecare glonț un nume; oriunde te vei ascunde , dacă-ți este hotărât să mori de glonț, el te găsește și te poți afla într-o ploaie de gloanțe , nici unul nu te va atinge, daca nu-ți va fi scris să mori de glonț. Voi soldați ai Batalionului 2 de Vânători ați fost cei dintâi în timp de pace, să fiți cei dintâi și în timp de război. Nu uitați că mulți din voi, pe lângă aceea că sunteți români sunteți și din Ploiești. Cu încredere în Dumnezeu și în soarta noastră, cu o voință de fier și cu inima bărbătească să ne facem datoria pe acest vitejesc câmp de luptă.”

[mirel]

Atacul era hotărât pentru orele 3 după amiază. Căpitanul Grozea de la Statul Major al Diviziei a IV-a, avea însărcinarea să arate drumul pe care trebuiau să meargă trupele până la reduta dușmanului.
Maiorul Candiano-Popescu: „Ne aflam cam la 1000 de metri depărtare de Grivița; vreme rea, picura de ploaie, pământul aluneca sub picioarele noastre. Pornisem spre redută cu pas bărbătesc, urcam la deal fiind cu totul descoperiți. Ordin primisem ca nici un soldat din batalion să nu descarce o pușcă, până ce nu vom ajunge la șanțul întăririi, unde trebuia să începem focul, Ordinul s-a îndeplinit ăntocmai. Ajunserăm în sfârșit pe marginea șanțului redutei, dar moartea secerase o însemnată parte din batalion. Șanțul era întesat de turci, care trăgeau fără ostenire , Hafiz-Bei, comandantul Griviței, sta în picioare pe parapet încurajând pe ai săi. Ne aflam față în față și ne amenințam unul pe altul. Cum a scăpat și dânsul și eu de moarte nu pricep. Turcii apărau întărirea cu o îndrăzneală și îndărădnicie nemai pomenită. Puterile lor crescură și din altă împrejurare. Coloana de asalt condusă de Colonelul Ipătescu, nefăcând recunoașterea terenului pe care urma să atace , înselată de un fel de miragiu, produs de cutele văilor din Bulgaria, ce sețin una după alta de la Dunăre până în Balcani, această coloană  săcotită a merge spre Grivița No.1 , apucă spre Grivița No.2.
Ajungând pe o înălțime de unde se vedea reduta trupa crezu că are înainte-i o singură vale. De aci porni atacul. Coborând la vale și suind dealul, ofițerii și soldații s-au pomenit cu o altă vale în fața lor, largă cam de 600 de metri, în care au fost siliți să coboare și să urce al doilea deal cu o pantă foarte repede , acoperită de un tufiș mărunt, ce împiedica mersul. Focul distrugător al vrăjmașului de o parte, greutatea suirii pantei, nesprijinirea coloanei de asalt Ipătescu de către coloana de flanc, alcătuiau destule elemente de confuzie și de neisbândă, peste care spre nenorocirea noastră se mai adaugă și semnalul de retragere dat trupelor Diviziei a III-a, tocmai când o parte din ele, apropiindu-se de redută,era pusă la adăpost.”

[mirel]

O mare parte din trupe se retraseră către stânga, în spatele unei movile, unde trebuiau să se refacă și să pornească din nou la atac. Batalionul de Vânători suferise pierderi multe, din cauza bateriei turcești așezată pe șosea.
Soldatul Grigore Ion se afla în compania însărcinată să transporte munițiunile și proviziile. La ordinul comandantului de batalion, lasă tot ce avea asupra sa și se adună cu puținii  soldați rămași din celălalte companii și împreună cu restul coloanei de asalt a Diviziei a IV-a, se aruncă din nou în luptă, axact la orele patru și jumătate spre seară. Bărbăția noastră fu din nou îmfrântă. Către orele 6, Domnitorul inspectând câmpul de luptă, dădu peste un pâlc de soldați din Batalionul al 2-lea de Vânători. Sfârșiți de puteri, zeciuiți de focul dușmanului, bravii noștri oștași se adunaseră în jurul steagului lor, în fața redutei vrășmașe, de unde mai pornea câte o împușcătură.  „Ce faceți aici, copii?- îi întrebă Suveranul; Ce să facem Măria Ta, răspunde un sergent cu fața aprinsă de truda luptei, ne-au prăpădit păgâniiși uite câti au mai rămas din noi. Cum? Zise Domnul, dar voi toți câti sunteți față, sunteți sdraveni și voinici și colo mai vaz alțide ai voștri. Adunațivă, mergeți înainte cu vitejie și a voastră va fi izbânda! Voi veți scăpa cinstea zilei de astăzi.” Cu un  puternic „Ura!” răspunseră  vârtoșii vânători acestor cuvinte regale; batalionul se formă din nou, ofițerii se aruncară în mijlocul soldaților, strigând: „Inainte copii! Dumnezeul creștinului e mai puternic decât Dumnezeul păgânului. Râd Muscalii de noi și ne iau reduta din mână/ Nu vă lăsați, copii!”
Cu o îndârjire de fiare, vânătorii, dorobanții și soldații din Regimentul al VI-a de Linie se aruncară asupra dușmanului. Turcii trăgeau cu disperare asupra batalionului de vânători. Gloanțele cădeau ca grindina iar Maiorul Candiano striga mereu: „      Înainte fraților, înainte copii mei, că vom birui și vom fi lăudați de toată patria noastră!”

[mirel]

Oastea română pătrunde în redută și se încinge o luptă pe viață și pe moarte. Când s-au vazut copleșiti turcii au năzuit să scape la larg. O parte a și scăpat fugind spre Plevnița cu mai marele redutei, colonelul Sevfet. Steagul turcesc trebuia să fie dus de asemenea la Plevnița. Cei însărcinați cu paza lui nul-au scos însă devreme, înainte ca gura redutei ocupată de ai noștri. Și atunci stegarul ce-l purta, se tot trufea prin mulțime cu el. Ferindu-se de ruși, care îi închideau calea, el se întoarce cu fața spre români. Steagul era înfășurat pe după prăjină ca să nu fie vazut de nimeni. Dar tot fugind, stegarul turc se impidecă și căzu pe jos. În acest timp steagul se desfăcu. Soldatul Grigore Ion, văzând pe turc căzut pe jos cu steagul, o luă la fugă spre el; când fu asproape ochi și trase un glonț. Turcul un bărbat puternic de vreo 40 de ani, nu fu atins. El se sculă de jos , înfipse puternic mâna în gâtul vânătorului și-l trânti în noroi. Dar când se pregăti să tragă cu pistolul, Grigore Ion, scund cum era, se sculă repede de jos și îi înfige baioneta în piept . Turcul cu cât simțea că se sfârșește cu atât mai tare strângea steagul în brațe. În învălmășeala aceasta apar alți doi turci și se aruncă asupra lui Grigore Ion. Din fericire sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile, amândoi din Batalionul 2 de Vânători, sar în ajutor. Ei culcă la pământ un turc și soldatul pe celălalt iar steagul este smuls de soldatul Grigore Ion. Soldatul Grigore Ion pe lângă drapel se alese cu pălăria străpunsă de trei gloanțe și cu pamponul rupt. În lupta ce se dădu pentru cucerirea lui steagul a fost sfâșiat la un colț.

[mirel]

La 1 septembrie, comandantul Diviziei a IV-a, ordonă Maiorului Candiano să ia steagul  turcesc, împreună cu cei trei viteji și să-i ducă la Poradin, cartierul gerenal al Suveranului nostru. Suveranul îi primi, fiind însoțit de Marele Duce Nicolae al Rusiei. După obiceiul ostășesc, Maiorul și cei trei viteji aruncă steagul la picioarele Suveranului  care mișcat se adresă ofițerului: „Drapelul de față e o punte pe care treci, nu în stima mea, ci ai avut-o totdeauna, dar în inima mea.” După ce îi decoră cu „Virtutea Militară”, Suveranul ordonă cuceritorilor să prezinte steagul. A doua zi, M.S Împăratul Alexandru II al Rusiei.Cei trei soldați dormiseră noaptea în lagărul rusesc de la Poradin. La prezentare au asistat multe trupe rusești. După ce privi drapelul, [ch538]arul își aruncă ochii la grigore Ion și văzându-i pălăria străpunsă de trei gloanțe , se apropie de el și luându-i-o din cap, cuprins de o adâncă emoție, zise Principelui Carol: „Monseniore, această pălărie prețuiește cât și steagul.” Iar vânătorului îi adăugă: „Să porți mereu această pălărie căci ea este frumoasă”. Apoi cerând voie Domnitorului nostru decoră pe acești trei viteji, împreună cu comandantul lor cu Crucea  Sf. Gheorghe. Domnitorul chemă apoi pe Maiorul Candiano-Popescu la cartierul său general și îi ordonă să plece îndată la București, însoțit de cei trei  soldați vânători casă înfățișeze trofeul Majestății Sale Regina și întregei Capitale.

[mirel]

În dimineața zilei de 4 septembrie , Maiorul Candiano-Popescu și cei trei ostași porniră cu drapelul spre București. „24 ianuarie 1859, Unirea, scrie bravul comandant al Batalionului 2 de Vânători, în cartea sa „Asaltul și Luarea Griviței, 10 Maiu 1866, sosirea Domnului Carol în [ch538]ară, 7 septembrie 1877, înfățișarea drapelului turcesc în Capitală , sunt poate zilele cele mai scumpe ale redeșteptării noastre naționale.”
Într-adevăr, ziua de 7 septembrie a fost o zi mare pentru Capitală și [ch538]ara noastră. Iată ce a scris în acea zi ziarul „Răsboiul”: „Între trofeele luate de Români de la Osman-Pașa este și un stindard verde. Adus aseară în București, azi a fost condus în aclamațiile entuziaste ale poporului, care se îndesa pe străzile, pe unde avea să treacă cortegiul, până la cazarma din Dealul Spirei, unde a fost depus.Chiar junele soldat, un vânător, Grigore Ion, mic de statură care a avut curajul și fericirea de a-l smulge din mijlocul inamicilor, îl conducea. Mulțimea întâmpina pe junele soldat cu aclamații și buchete de flori. A fost un moment solemn care a făcut să treacă prin inimile tuturor un fior religios, când cortegiul a ajuns pe Bulevardul Universității și junele soldat a înclinat stindardul turc, de trei ori, înaintea statuei lui Mihai Viteazul. Câțiva impiegați de la primăria Capitalei, i-au oferit în semn de admirație un ceasornic. Bătrânul Colonel Papasolu și alții l-au îmbrățișat de mai multe ori. În scurt, azi  am avut o frumoasă zi pentru inima românească.”

[mirel]

După încheierea păcei, Grigore Ion s-a stabilit din nou în satul său de origine, Dumbrăvești. În baza Brevetului No. 2039 al Ministerului Afacerilor Streine, a primit o mică pensie pe viață, fiind decorat cu „Steaua României” pentru bravura dobândită pe câmpul de luptă. Cât a fost tânăr, el a dus-o când mai bine când mai rău. Dar când l-au ajuns bătrânețile, n-a mai putut muncii cu brațele și a intrat slugă la Monitorul Oficial. Din fericire pe lângă această pensie modestă, Grigore Ion, a fost ajutat, în diferite rânduri, de către Domnitorul Carol I, căci numele lui era foarte popular și fapta lui vibra încă în toate inimile românești. În anul 1911, luna decembrie, din inițiativa vrednică de recunoscut a ziarului „Universul”, s-a deschis o listă de subscripție publică, spre a veni în ajutorului bravului Grigore Ion. Mulțumită acestei subscripții, s-a realizat suma de lui 20.000 care a fost îmânată eroului. În același timp, ziarul „Universul” i-a construit și o casă în satul Dumbrăvești, pe un bot de deal, de unde privirea îmbrățișează toată valea Vărbilăului spre Slănic și aceea a Teleajănului spre Ploiești. Din slugă cum ajunsese, el a devenit un om avut și înviorat, s-a pus pe muncă cu puteri noi, căci Grigore Ion, deși bătrân, nu era leneș și nu înțelegea să ducă viață de trândav.
Grigore Ion închise ochi în toamna anului 1915, fără să fi văzut realizat visul acestui neam: Unirea tuturor românilor sub stindardul românesc. Corpul lui se află înmormântat în cimitirul bisericei ”Sf-ții Arhangheli Mihail și Gavril” din satul Dumbrăvești.