"Scrisoare,
Căpitanului Ion Deciu din Batalionul Vânători de Munte mort în atacul de pe "Coşna – Tg Ocna".
De Maior Cerkez Train de la Brigada 3 –a Infanterie.
Iubite Ionel,
E noapte, o noapte dumnezeiască de Inviere.
Mâine e Paştele, afară sunt flori şi iarbă şi lumea în sărbătoare, şi un parfum de viaţă care-ţi învioară sufletul şi fiinţa întreagă.
Sunt la biserică: cât te uiţi cu ochii, o mare de chipuri luminate de făcliile aprinse pentru Cel ce a înviat. Nu stiu ce cântă preoţii şi nici cine-i alături de mine. Eu sunt cu gândul dus departe, în orăşelul nostru în care ne-am cunoscut, ne+am împrietenit, ne-am infrăţit. Eram amândoi de o seamă, copii de oameni necăjiţi, care ne pusesem în gând să răzbatem în viaţă şi să trăim pentru neam. Mergeam amândoi la şcoală, grădina publică, cât era de mare nu ne mai ajungea, văile clocoteau de strigătele noastre şi nimeni nu era mai fericit ca noi. Când ne întorceam acasă cuvenita urecheală şi .... uitam.
Pe urmă ne-am făcut mari.
Ursita a făcut să ne despărţim câtva şi într-o bună dimineaţă ne-am pomenit amândoi imbrăţişaţi în mijlocul curţii semănată cu pietriş, a şcoalei militare.
Aici, doi ani încheiaţi de muncă grozavă, pe care am suferit-o cu toată puterea sufletului nostru curat, în care nu cred că semănat era alt cuget, decât cel drept şi sfânt, al zilelor ce vor urma pentru Patria noastră, la zidăria căreia în viitor ceream să punem şi noi o piatră trainică.
Şi într-o zi de iulie am pus tresa de ofiţer şi-am plecat din casa ce ne adăpostise doi ani şi-n care învăţasem ce menire aveam în viaţă.
Ne-am dus fiecare în mijlocul acelora cărora trebuia să le întărim sufletul pentru o luptă mare şi groaznică ce avea să fie, în mijlocul acelora pe care îi cunoşteam şi ne erau dragi, fiindcă şi noi eram născuţi tot din plămădeala lor.
Şi i-am învăţat şă ţie o armă în mână şi să lovească atunci când o fi nevoie, şi le-am întărit sufletul pe cât ne-a fost nouă cu putinţă să-l întărim la vârsta ce aveau, vârştă până la care nimeni nu le vorbise nimic şi nimeni nu-i învăţase nimic acasă, în sat, în biserică sau şcoală.
Noi ne-am făcut datoria, a altora e vina cea mare.
Şi iată, iubite Ionel, că într-o bună zi, se întunecă zările, şi am pornit, am pornit cu sufletele înainte, aşa cum ne învăţaseră în şcoală.
Tu cu vitejii tăi peste Dunărea albastră, eu cu ai mei peste Carpaţii înalţi.
Şi-am mers, am mers, mers înainte, până când într-o bună zi am dat înapoi, şi-n trupurile noastre izbeau uneltele vrăjmaşe, noi care îvătşasem să luptăm cu pieptul, cu sufletul. Şi am îndurat suferiţe adânci, zile şi nopţi de trudă, ce nu se pot spune, amaruri pe care numai noi, aceia care le-am trăit, le cunoştem, şi-am văzut sate arzând, oameni lăsându-şi tot ce le era mai drag, gospodării dărâmate din temelie, copii fără mame, şi mame alergând în pustiu cu copii la sânuri, de groaza duşmanului ce năvălea, am vazut trupuri rupte în bucăţi, şi sânge şi foc.
Şi-am dormit în ploaie şi zăpadă , nemâncaţi şi fără apă şi cu fiecare petec de pământ ce rămânea în urma noastră , socoteam că se rupe o fâşie din însuşi sufletul nostru.
Pe urmă s-a făcut o clipă de linişte, linişte adâncă şi mare. Duşmanul se oprise să-şi lingă rănile pline de sânge.
Şi iată că într-o dimineaţăne-am întâlnit frate Ionel, într-un târgşor din nordul Moldovei, unde strânsesem o fărâmă din oastea noastră ca s-o odihnim şi să purcedem iar la luptă.
Şi ne-am oţelit din nou şi am pornit, cu sufletul încruntat de răzbunare....
Într-o după amiază din luna lui August, vrăjmaşul îşi pornise iarăşi la luptă, maşinile lui omorâtoare. Şi atunci tocmai colo, ştii, pe o zare de deal, îi zicea Coşna, ne-am azvârlit cu sete asupra-i. Tu iţi îndemani flăcăii, te văd, parcă erai un uriaş cu pieptul de oţel: tot înainte.
Clocotea pădurea de strigătul alor noştri, albastrul cerului vărşă o lumină scânteetoare. Şi ajunşi aproape de creasta dealului, în clipa când duşmanul îngrizit alerga la vale, o bucată rotundă şi mică de oţel zimţat a căzut alături de tine şi te-a pocnit. Şi atunci ca un stejar retezat te-ai prăvălit şi-ai căzut pe pământul pe care te-ai jurat atâta să-l aperi. Nu stiu ce vei fi gândit în clipa din urmă, în clipa când sufletul tău curat s-a ridicat acolo, sus, în albastrul cerului scânteetor, acolo unde nu sunt nici patimi, nici ură, unde nimeni nu cunoaşte nefericirea.
După ce ai căzut tu frate Ionel, noi am mers înainte, şi nu ne-am oprit decât atunci când sleiţi de puteri, vrăjmaşul ne-a pus stavilă de netrecut, din nou, nenumăratele maşini omorâtoare.
Tu dormi acum Tu dormi acum, dormi somnul celor fericiţi, departe, acolo sus, unde gândurile murdare nu pot ajunge, acolo unde nu sunt decât zile senine, şi flori si primăvară eternă.
Şi-n clipa aceasta atât de frumoasă, o părticică din sufletul tău s-a coborât peste pământ în noaptea de Înviere, o simt cum tremură în aer şi-i sfântă, pentru că tu, ca şi atâţia încă, ai vrut să dai celor ce au rămas în lume, seninul unor zile pământeşti, pline de bucurie şi de linişte omenească, aşa cum ai visat-o tu când erai printre noi."
Articol apărut în Revista Infanteriei, anul XXXI nr 318, iunie 1928