Acum ne vom apleca asupra unui steag din aceeași epocă și cu valențe similare pentru spațiul românesc.
Steagul dacic
In documentația existentă se constată în cazul organizării militare a dacilor folosirea drapelelor (vexillum) și a stindardelor (signum), probă de altfel a organizării lor militare în mai multe corpuri.
Drapelul dac consta dintr-o bucată de pânză pătrată, colorată diferit, cu franjuri pe margini, fixată în vârful unei bucăți de lemn sau sulițe, întocmai ca vexillul roman, având cusut pe el un șarpe ca emblemă.
Stindardul era un balaur cu capul de lup și gura deschisă, de i se vedeau dinții si limba, și fixat cu gâtul de o prăjină. Capul fiind de bronz sau de argint, stindardul dar făcea să se audă un șuerat, când vântul pătrundea prin gura lupului. Se presupune că trupul balaurului era lucrat din materiale textile viu colorate, roșu sau galben, ce în timpul asalturilor fâlfâiau în vânt. Această mișcare, împreună cu sueratul, asemenea urletului de lup, se dorea a avea un efect psihologic cât mai puternic asupra inamicului.
Mai totdeauna ambele însemne se află alături si uneori chiar combinate, adică însemnul masiv, balaurul, este împreunat cu vexillum. Unele dintre cele mai bune si mai la îndemână izvoare cu privire la aceste două steaguri este Columna lui Traian. Aceasta abundă de reprezentări ale steagurilor dacice. În special la baza acesteia, unde se observă piesele de armament dacic, ca trofee de război, pot fi distinse și stindarde, capul de lup fiind evident.
(Apud. Enciclopedia României, Imprimeriile Statului, București, 1938, p. 74)
(sursa imaginii: Costume des anciens peuples, à l'usage des artistes by Michel-François Dandré-Bardon (1700-1783), Paris, 1774 apud. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Specific_Dacian_Draco_weapons_and_trumpet.JPG)